LIMBA RUMÂNILOR NU SE TRAGE DE LA ROMA

Prefaţă.

Fiecare cuvânt este rodul unei activităţi intelectuale.

Graiul este un rezultat al gândirii.

Limba decimilenară a rumânilor este o operă desăvârşită de neamul nostru, un fenomen raţional, un produs al minţii lor.

Neamul românesc, iniţiatorul Civilizaţiei danubiene, este etnia celor care sunt de origine din mijlocul Europei, din România, centrată pe Bazinul Hidrografic al Dunării de Jos, vorbitori ai limbii materne rumâne.

Cine este de origine din spaţiul adiacent Bazinului Hidrografic al Dunării de Jos are drept limbă maternă rumâna şi dialectele sale. El este rumân, indiferent de ce alte nume a purtat sau poartă, i se atribuie ori îşi atribuie.

Cuvintele au determinat modificări structurale anatomice ale creierului, edificând un centru al vorbirii, proces ce a necesitat multe mii şi sute de mii de ani.

Unele vorbe contemporane pot avea această vârstă, precum onomatopeele, iar altele au apărut abia ieri, ca neologismele.

Rumâna, spre deosebire de toate celelalte limbi ale Europei, începe cu transformarea sunetelor din natură în cuvinte, în forma cunoscută sub numele de onomatopee.

Particularitatea ei lexicală, de a nu aparţine unui singur grup lingvistic, de a avea lexeme prezente în toate limbile europene, a condus pe unii la eticheta eronată de”limbă de strânsură”, fără cuvinte proprii nativilor României, argument valid, în mult mai mare măsură, pentru conceptul de Muterschprache, de limbă mamă a tuturor ”indo”-europenilor.

Iată definiţii din DEX, dicţionarul explicativ al limbii române.

LIMBĂ.Sistem de comu­nicare, alcătuit din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele; limbaj. 2.Limbajul unei comunităţi umane istoriceşte constituite; etimon latin, LINGUA.

GRAI.1.Glas. 2.Facultatea de a vorbi; limbaj. 3.LIMBĂ. 4.Unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai puţin întinsă; dialect. 5.Vorbă, cuvânt; etimon bulgar, GRAJA, sârbo-croat, GRAJATI.

CUVẤNT.1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă; etimon latin CONVENTUS, “adunare, întrunire”, CONVENTUM, “înțelegere”.

 VÓRBĂ.1. Cuvânt. 2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gând, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă; etimon NECUNOSCUT.

LEXÉM.Cuvânt sau parte de cuvânt care servește ca suport minimal al semnificației. – Din fr. Lexeme.

 

DEX-ul, o lucrare indispensabilă şi de mare valoare, a Institutului de lingvistică Iorgu Iordan-Al. Rosetti, nu vrea sau nu poate să ne explice însă un lucru esenţial şi anume, de ce bulgarii dau etimoane limbii române, dar românii “nu dau” etimoane niciunei alte limbi, de ce există cuvinte sârbo-croate, dar “nu există” cuvinte româneşti ?

Nu este oare acest concept o insultă la adresa neamului nostru ? Nu este oare el denigrator şi duşmănos, declarând româna o clonă a latinei imperiale de la Roma, o origine străină de teritoriul României şi afirmând că rumânii nu au cuvinte proprii în vocabularul lor ancestral, autohton, geto-daco-moezo-ilir?

Nu este cumva acest concept, anacronic, perimat, depăşit de recentele descoperiri ştiinţifice, în special în domeniul arheologiei şi geneticii ?

Oricine a realizat vreodată ceva, a numit acel ceva cu un cuvânt în limba lui.

Dacă nu ai cuvinte în limba ta, înseamnă că nu ai făcut niciodată nimic, nu exişti şi nici nu ai existat vreodată.

O asemenea abordare a Institutului de lingvistcă, induce în rândul copiilor şcolarizaţi un complex de inferioritate în masă, prin faptul că li se sugerează a fi odraslele unui neam de nulităţi, care supravieţuieşte doar prin ceea ce a obţinut de la alţii, pe lângă faptul că, afirmând o origine străină de teritoriul României, li se implementează gratuit conştiinţa de venetic, de bastard, de progenitură rezultată din violurile tuturor cotropitorilor ce ar fi conceput limba română.

Nimeni nu poate ghici vreun rost educativ unui atare concept, ”academic”, la noi.

Nimeni din Ginta latină nu mai afirmă că nu are cuvinte în limba lui.

Nimeni nu cunoaşte vreun motiv pentru care neamul nostru al geto-dacilor şi-ar fi abandonat limba şi nimeni nu ştie nici dacă dacii şi-au pierdut într-adevăr limba, dar Academia Română pedalează cu aroganţă pe această ”axiomă”.

Deosebirea majoră între noi şi restul Europei constă în faptul că noi eram agricultorii sedentari de milenii, în timp ce ceilalţi erau triburi de nomazi şi în faptul că noi avem un sistem de compunere sonoră a noţiunilor prin morfeme stem, iniţiat de onomatopee, un semn lingvistic concret, sunetul din natură, pe când ceilalţi nu au un asemenea sistem, ci au doar etimoane străine şi constată la ei exclusiv principiul arbitrariului, hazardului, semnului lingvistic, formulat de Ferdinand de Saussure.

În timp ce toţi au venit de undeva, românii nu au venit din altă parte de 42.000 de ani şi sunt sedentari aici, ca agricultori, de 10.000 de ani.

Nativ în peşti, m-am pomenit pe lume odată cu al doilea război mondial, într-o familie de preoţi şi învăţători din Ardealul de Nord, cedat temporar aliaţilor noştri unguri şi am avut şansa să ajung coleg de clasă cu, inginerul Zidros Petre, jurnalistul Uncu Anton,  poetul Abăluţă Constantin, profesorul universitar Chesaru Eugen, academicianul Theoderescu Răzvan şi cu alte personalităţi ce  au absolvit Liceul Dimitrie Cantemir din Capitală, în 1955.Devenit doctor medic la IMF Bucureşti în 1961, am intrat  imediat în practica medicală la Moineşti, apoi Feteşti şi Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. Am lucrat patru ani ca medic la Spitalul Tobruk din Jamahiria Libiană. Am revenit, în 1989, ca medic primar la Clinica Medicală a Spitalului Colţea din Bucureşti, până în 2009.Sub îndrumarea academicianului Benetato, inclusiv cea a profesorului doctor docent Ciplea, după o activitate de 12 ani de cercetare medicală experimentală la Institutul D. Danielopolu, am obţinut în 1983 şi titlul academic de doctor în ştiinţe medicale.

Educat în rigorile ştiinţei ce cunoaşte cel mai bine omul, sub toate aspectele sale, încât chirurgul găseşte în plagă diagnosticul pus pe baza unui raţionament, plecat chiar de la indicii firave, am fost intrigat să constat lipsa de raţiune şi de rigurozitate la unii dintre lingviştii noştri ce echivalează, negru pe alb, în DEX-ul din 1975, noţiunea de rumân cu aceea de prost şi noţiunea de neam cu negaţia maghiară nem, fără a eticheta niciun singur cuvânt vorbit de români ca fiind de origine românească, desfiinţând astfel, dintr-un condei, identitatea naţiunii române şi a neamului românesc, stăpânul dintotdeauna pe Bazinul Dunării de Jos, creatorul celei mai vechi culturi europene, Civilizaţia danubiană, dintre primele din lume.

Astfel motivat, am efectuat un studiu empiric asupra originii  celor 4400 cuvinte primare, matcă, ce alcătuiesc integral lexicul colocvial ancestral românesc, conform DEX 1975 în vigoare.

Studiul este publicat în mai multe lucrări, pe măsura evoluţiei cercetării, începând din 1996 cu cartea Românii, o mare enigmă, apoi Sistemul “sumerian” al limbii române, din anul 2000, Limbajul morfemelor şi limba dacilor, România, inima vechii Europe, Româna, limba vechii Europe, Marea enigmă a românilor antici, Romanian, the first language of Europe, Suntem români de peste 2500 de ani, din 2010, Istoria antică a neamului românesc, din 2011.

El cuprinde: 350 onomatopee, 350 cuvinte cu compunere onomatopeică, 821 -1521cuvinte cu etimon necunoscut, 1120 cu etimon latin, roman, 200 cu etimon grec, 100 cu etimon albanez, 450 cu etimon bulgar, 450 cu etimon slavon,  60 cu etimon sârbo-croat,  60 ucrainean,  35 rusesc,  11 polonez, 180 cu etimon ”maghiar” (niciunul autentic, ugro-finic), 313 cu etimon turc (niciunul autentic, turanic).

Din acest DEX rezultă că pe jumătate din graniţa României, cea din nordul şi estul Carpaţilor, nu au pătruns decât 2,5 % etimoane.

Aspectul este cu atât mai semnificativ pentru împrumuturile noastre lexicale, cu cât realizăm că pe aici este hotarul dintre noi şi toţi nomazii numiţi “popoare năvălitoare”, inclusiv slavii.

Asta înseamnă că slavii, care toţi au plecat din nordul şi estul Carpaţilor, nu au avut nici cea mai mică influenţă asupra lexicului şi neamului românesc.

Restul de 97,5 % etimoane provine din Bazinul Hidrografic al Dunării de Jos, cu o pondere de 37 %  a fondului recunoscut tacit ca autohton (onomatopee, substrat albanez şi etimoane necunoscute), urmat de fondul latin vechi roman, cu o pondere de 25 %, apoi de fondul nerecunoscut ca autohton, considerat “bulgar”, ce include “slavona”(un discurs liturgic autohton zalmoxian de slăvire a Dumnezeirii Zamolxis), cu o pondere de 22 %, apoi de cel turc, cu o pondere de 7 % şi pe urmă de fondurile grec şi maghiar, fiecare cu câte o pondere de 3 %.

Fondul “bulgăresc” este unul getic daco moez, comun doar cu românii şi nu cu slavii.Nici fondul slavon nu aparţine slavilor din nordul Carpaţilor, ci este limba “bisericească”, “liturgică” a geţilor,  “dacilor” lui Za MOL zis, căruia slavii i se MOL- it- se- a (i se roagă).

Ea, această limbă liturgică a geţilor creştinaţi de Apostolul Andrei, a fost dusă de către misionarii din sudul Dunării, în estul şi nordul Carpaţilor, precum araba Coranului la toţi musulmanii, după ce bulgarii slavi au fost creştinaţi în masă de către bizantini, în 864.

Slavii bulgari nu aveau de unde să cunoască acest limbaj slavon înainte de a se instala în noua lor patrie sud dunăreană, decât de la noii lor compatrioţi, rumânii geţi.

Prin definiţia “limbă veche bisericească”, ruşii recunosc faptul că nu aveau acest bagaj de cuvinte înainte de a avea ei biserici, deci înainte de secolul al X-lea.

Cuvintele româneşti nu sunt identice cu cele din alte limbi.       

Nici cele de etimon latin nu sunt identice cu cele ale Romei imperiale.

Structura cuvintelor româneşti, morfologia lor, le neagă conceptul de origine în etimoane străine.

Fiecare morfem al lor, fiecare frântură de cuvânt românesc, are o origine tot românească, getică, nu străină, în cadrul unui limbaj metaforic specific al morfemelor stem. 

Noţiunea pe care o reprezintă cuvântul este descrisă pe româneşte, la nivelul de precizie pe care îl poate avea o metaforă.

Faptul că un cuvânt asemănător există în altă limbă, nu înseamnă automat că acel cuvânt din limba română se “trage” din celălalt.

Ba, ţinând cont de vechimea atestată a neamului românesc şi de descrierea concretă a noţiunii numai în cuvântul românesc, el este doar o dovadă că din cuvântul nostru s-a născut cel al limbii mai noi, ce-i  menţine numai carcasa, ca o amprentă, o copie, o umbră a celui românesc, căruia-i păstrează sensul prin contur, în ciuda conţinutului metaforic dispărut.

Niciun singur cuvânt cu etimon latin din lexicul nostru colocvial ancestral nu denumeşte vreun singur fenomen specific numai civilizaţiei Romei.

Dascălii latini ai şcolilor din Roma au creat reguli de unificare a vocabularului diverselor dialecte latine ale geţilor, într-o singură limbă literară, latina, coafată după gustul lor.

Tratatele de fonetică istorică sunt croite pe acest temei şi în acest scop. Noi nu cunoaştem decât forma scrisă a latinei Romei, ce nu a venit în niciun fel în contact cu masa mare a dacilor analfabeţi în latină, ca ei să asculte AD VIX şi apoi să îngâne ABIA.Doar nişte lingvişti instruiţi puteau, la bunul lor plac, să transforme A-BIA în AD VIX.

Latina Romei era o limbă literară, de cancelarie, a patricienilor romani, ce nu au lăsat morminte  în Dacia, dovadă că ei nu au poposit pe aici ca să-i şcolarizeze şi să-i înveţe pe daci româneşte.Trupele romane de ocupaţie nu erau formate din „etnici” romani, ci doar dintr-o masă geto-“tracică”, cu câteva căpetenii şcolite în latină.Pe tot parcursul celor 165 de ani de ocupaţie în Dacia, administraţia Romei a fost în război continuu cu dacii.Ostilităţile daco-romane au persistat sute de ani şi după Retragerea aureliană.

Absenţa unei reconcilieri daco-romane desfiinţează conceptul romanizării tuturor dacilor, care implică înfrăţirea daco-romană, ce vedem că este splendidă, dar lipseşte cu desăvârşire.

Observaţia atentă a lexicului românesc ancestral constată că el este în concordanţă cu datele arheologice de la noi, ce mărturisesc o comunitate de agricultori sedentari de 10.000 de ani în Bazinul Hidrografic al Dunării de Jos, un creuzet în care s-au zămislit primele cuvinte europene, ce au înregistrat cu un nume în vocabular, pas cu pas,  fiecare eveniment nou din această societate.

Nimica nu a putut determina pierderea vocabularului nostru decimilenar.

Marele lingvist Marius Sala scrie clar că toată terminologia agricolă a Romei era “împrumutată” de romani de la oscuo-umbrieni, o populaţie getică, numită şi iliră (etichetă romană reflectând o împărţire teritorială şi nu o etnie).

Modul de zămislire şi locul în care au apărut primele cuvinte ale europenilor sunt aspecte ce nu au intrat niciodată în preocupările lingviştilor de la noi, axaţi pe etimologie şi nu pe fenomenul de constituire a primelor noastre vorbe.

Cuvintele şi limba sunt fenomene raţionale ale comunităţilor ce au precedat apariţia naţiunilor.

Rumâna începe cu sunetele din natură, onomatopeele, specifice comunităţii de pe Dunăre, neamului românesc, imagini sonore ale lucrurilor.Ele sunt cele mai vechi, mai simple şi mai elocvente metafore.Societatea noastră a dat obligatoriu un nume fiecărei noi descoperiri, pentru a putea comunica despre fenomenul în cauză.

În română, denumirea în sine descrie lucrul respectiv ca pe o imagine ce-l particularizează, ca pe o metaforă specifică.

Prima metaforă a fost onomatopeea.Mai târziu metafora era exprimată prin mai multe cuvinte care descriau calităţile ce identificau elementul respectiv, contrase  apoi în rădăcini asociate într-un cuvânt-metaforă, precum să zicem apa, mormoloc, găină, ursu, lingură,  jertfă, stejar, bosumflat, untdelemn, cumsecădenie, traistă, desagă, etc.Onomatopeea înghiţitului însetat este interjecţia HAP.Cu timpul hapa-hapa a devenit cuvântul apă la români.Rumânul get a văzut că MOR-MOL-oc-ii, MOR brusc şi ca prin minune devin broaşte, “ca sub o baghetă magică atribuită lui Za MOL zis”, cel care îi omoară în forma de peştişori şi îi metamorfozează într-o formă cu picioruşe, broască ajungând etimon latin şi mormoloc etimon slav.El a constatat că”o GĂ-in-ă, (nu zboară, ci râcâie, face )GĂ(-uri) ÎN (tin)-Ă”, rămânând apoi doar metafora contrasă, găină.Cel care a văzut un urs a atras atenţia şi altora că „animalul ce pare greoi are calitatea particulară de a fi capabil să se urce sus în copac după tine”. Cu timpul din toată descrierea a rămas doar ur(că) su(s), adică ursu, care mai există la greci, ceceni şi romani, dar pleonasmul din sintagma “urcă sus” nu există decât la români, a urca lipsind din alte limbi.Descoperirea lingurii pentru a duce lichide fierbinţi la gură a atras atenţia asupra faptului că “ea are particularitatea de a vărsa lichidul dacă nu duci LIN la GURĂ” lin-gura.

Fiecare noţiune trebuie să fie descrisă prin ceva particular, precum ”tu la o JER-t(u)-fă, FĂ JAR” ori ste-JAR-ului îi STĂ JAR-ul mai mult decât la brad, de exemplu sau unt-de-lemnul este “un UNT DI(ntr-un) LEMN, vegetal, nu dintr-un lapte de animal”.

Pleonasmul este frecvent în română şi contribuie la particularizarea unor noţiuni noi: UR(că) SU(s), bostan umflat, BOS-UMFLAT (starea de spirit).Umflat de etimon latin este un cuvânt inclus ca morfem stem (frântură de cuvânt, cu înţeles) într-un altul,  cuvântul bos-UMFLAT de etimon necunoscut, precum  bos este un morfem stem în două cuvinte cu înţelesul de umflătură, ghe-BOS (“bosu”, în farnceză) de etimon latin şi BOS-tan de etimon turc.Din punct de vedere istoric, teritoriul Franţei a fost repopulat de pe Dunăre şi teritoriul Anatoliei aparţinea frigienilor din neamul românesc, înainte de a apărea aici turcii turanici, asiatici.

Înţelesul românesc, subtil, mascat, al morfemului bos=umflătură,  rezultă din cele două cuvinte pe care le-a compus şi care au acest sens datorită lui, prin succesiunea sunetelor B, sunet vocalic,  S, ca şi BĂS, BAS-că, BĂŞ-ic-ă sau BOS-chet ori BUZ-unar, toate cu referire la nişte umflături, fapt ce poate conduce la înlocuirea în morfem a sunetului vocalic cu un “sunet vocalic fictiv”, *, un asterisc, o adevărată codificare a morfemelor cu înţeles propriu, din aceeaşi sferă semantică, de exemplu, în sfera “a se umfla—a se subţia”, B*S (bipolară de regulă, BUZ-a, prăpastiei fiind îngustă, ca BUZ-a, ascuţişul, cuţitului ori a BIS-turi-ului, nu o umflătură ca un BUZ-du-gan).Morfemul C*S are înţelesul bipolar, con-CIS, „a aduna-a desprinde”, atât în a COAS-e, CAS-ă, de etimon latin, cât şi în a COS-i de etimon slavon, nu rusesc,  a CĂS-ăpi, de etimon turc.În aceeaşi sferă semantică “a aduna-a desprinde”= “a strânge-a expanda” se situează şi alte morfeme stem precum S*R, a SOR-bi, a SĂR-I, cu etimon latin, SAR-male cu etimon turc, dovedind că cele trei cuvinte nu pot fi de origine străină, nu pot fi etimoane concepute de romani sau turci, ci aparţin românilor, fiind construite după un procedeu românesc, din alte fragmente de cuvinte, tot româneşti.

Am depistat 151 de teme, de domenii, adică sfere semantice, care implică 460 de morfeme stem (codate), diferite şi am constatat folosirea lor de minimum 1623 de ori, pentru a desemna cel puţin 3246 cuvinte primare distincte.

Prin definiţie, un morfem stem este comun cu cel puţin două cuvinte primare (nu derivate), dar nu din sfere semantice diferite, ci obligatoriu din acelaşi domeniu, din aceeaşi sferă, ca în matematică, în care nu adunăm din categorii diferite, ci în acelaşi domeniu, adică nu adunăm mere cu pere.

Un morfem stem poate fi comun, nu numai cu două, ci şi cu 10-30 de cuvinte primare (vezi Româna, limba vechii Europe), sistemul acoperind un vocabular de zeci de mii de cuvinte.

Chiar şi din exemplele date se poate constata că limba noastră are un tipar propriu, aparte, pe care l-am numit Limbajul metaforic logic al morfemelor stem, independent de etimoane, regulă specifică doar limbii române.El duce la descrierea a câte unei metafore, aproape în fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme stem, un fel de rădăcini rumâneşti, într-un cuvânt nou rumânesc, cu un înţeles reprezentând suma noţiunilor componente, ca în prescurtările romane sau moderne, S.P.Q.R, ONU, COLHOZ, C.A.P, ori în AT-ârn-AT, în care AT este morfemul stem *T, (*D) “AT-IT-UD-in-e, postură”, iar ÂRN, un sunet onomatopeic legat de postura spânz-ur-AT, metafora fiind “ceva ce AT-ârnă şi poate scârţâi, ÂRN”.

Julius Pokorny şi Hans Krahe au folosit şi ei “morfeme rădăcini de cuvânt”  şi “silabe stem” în cercetarea lingvistică,  considerând de exemplu cuvântul messapi ca fiind compus din morfemele mess -api şi interpretându-l  ca metafora “cei dintre ape”.

În 1949, Hans Krahe a acreditat toponimele ca izvoare de istorie şi monosilabele stem ca purtătoare de înţeles (ele fiind cândva cuvinte monosilabice ori derivând din ele). El a numit Alteuropäisch sistemul hidronimic European, o limbă ce nu mai corespunde (n.n. decât în România) cu aceea a celor care locuiesc curent pe malurile râurilor.

Doar codificarea morfemelor stem, prin acordarea unei valori fictive, *, sunetului vocalic, la care am recurs eu, descriind Limbajul metaforic logic al morfemelor stem, poate fi considerată o metodă, neobişnuită, nouă, originală, de cercetare.

Pe lângă extrem de bogatul fond onomatopeic, vechi din epoca de piatră,  noi avem atestată o “limbă rumână ancestrală”, din antichitatea preromană, păstrată în copie, în scris, prezentată aici la nivel de peste 400 de cuvinte vedice, recuperate de Marin Bărbulescu-Dacul şi la nivel de peste 2000 de cuvinte vorbite azi în India, de către urmaşii indi-geţilor şi masa-geţilor, inclusiv ai   macedo-rumânilor lui Alexandru cel Mare, care au ocupat acum mai bine de 2300 de ani Punjabul indian şi pakistanez,  lexeme rumâneşti ale unei limbi gete contemporane, o relicvă a unei etnii atunci la apogeu.

Pe vremea când primul Stat Latin, Respublica Romana, avea 200 de ani, nimeni în lume nu rivaliza cu geţii lui Alexandru Macedon.

Vocabularul din Punjabi este mai fidel faţă de româna contemporană decât orice alt izvor scris pus în contul tracilor, dacilor sau ilirilor.

“Româna” în copie vorbită azi în Punjabul din India şi Pakistan conţine 200 de cuvinte exclusiv româneşti, pe lângă cele 1800 lexeme numai româneşti, dar difuzate şi la ceilalţi indo-europeni, dovedind că rumânii geţi sunt cuceritorii europeni ai Indiei şi Pakistanului.

Imensul fond latin ancestral al românei certifică fără posibilă tăgadă originea Gintei latine în Poporul get, continuatorul direct al primei civilizaţii a Europei, Cultura Danubiană.

Originea comună a rumânilor şi romanilor este indubitabilă, dar nu de 1900 de ani, din vremea Împăratului Traian, ci de peste 3100 de ani, de când geţii din Banat s-au instalat pe colinele Romei la ALBA LUNGĂ şi în LATUL Latiumului.Alba, lungă, latul Latiumului, sunt cuvinte româneşti de dinainte de a exista Roma, în concordanţă cu arheologia de factură danubiană din situl Villanova, specifică vorbitorilor de limbă latino-faliscă, originari pe Dunărea de Mijloc, în Banat (vezi Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, p. 35).

Acest fond latin ne dă fără îndoială dreptul de a ne afirma fraţi cu toţi cei din Ginta latină, inclusiv cu patricienii Romei, aşa cum cântă şi Imnul României.

Conceptul oficial contemporan ce priveşte istoria şi lexicul românesc ancestral ca decurgând dintr-o scurtă ocupaţie romană pe o mică suprafaţă din teritoriul străbun nu mai este credibil în ochii lumii, care începe să ne taxeze drept  impostori, în plan diplomatic.Ironia intitulată “Salutul roman”, cu mâna întinsă la cerşit a cetăţenilor români de etnie “romani”, adică romă, ţigănească, în Franţa, este elocventă în acest sens al batjocurii. Nici romanii din Italia nu şi-au mai dorit numele de roman. De ce să-şi fi dorit numele de roman cei din Dacia şi să-l mai şi stâlcească în rumân, după ce că romanii erau vecini şi geţii daci erau în veşnic război cu Cetatea eternă, inclusiv după Retragerea aureliană?

 Nimeni nu a mai numit vreodată RUMÂN pe vreun cetăţean al Romei, ci doar pe românii ţărani, valahi ori vlahi.

Rumân era numele ţăranului legat de pământ în Ţările Române.

Nimeni nu ştie dacă ţăranul nu se numea cumva rumân şi înainte de a exista Roma.

Prima definiţie din DEX, cea culeasă din popor pentru RUMÂN, este aceea de ŢĂRAN, de agricultor, de membru al ŢĂRII.

Nimeni dintre oamenii din popor nu a pomenit de înţelesul de roman de la Roma pentru rumân, o pură fantezie a celor care au alcătuit DEX-ul.

Conceptul rumân=roman imperial este o mare eroare.

El nu numai că frizează pentru români “impostura de a se pretinde patricieni romani”, dar  ne şi desfiinţează identitatea neamului şi a limbii, sugerându-ne descendenţa de nevolnici, din violurile tuturor cotropitorilor.Una este să observi că româna seamănă cu toate limbile latine şi că românii fac parte din Ginta latină şi alta este să-ţi prezinţi neamul tău ca pe Neica Nimeni, fără cuvinte proprii, o corcitură daco-romano-slavă, etichetă ce ne generează, gratuit, din fragedă pruncie, un discomfort, dacă nu chiar un complex de inferioritate, de dezrădăcinaţi, de venetici, de bastarzi.

Rumân este cel care grăieşte cu vorbele proprii româna şi dialectele ei ca limbă maternă şi este de origine din Bazinul Hidrografic al Dunării de Jos, teritoriu ancestral al neamului românesc.

Noi ne numim Someşeni, Jieni, Bârlădeni, Vasluieni, etc.

Datina leagă numele românilor de râu, de onomatopeele ARR, RRU, generate de râu, r’u (=val-e, apă).

Ru-mânii (oa-MENI=mani, în getică) sunt R’U MANI sau VĂL-eni, VAL-ahi, AR-geş-ieni, AR-mâni, AR-del-eni, olt-ENI, sucev-eni, moldov-eni, etc.“Onomatopeea” ARR este un “sinonim” pentru onomatopeea RRU, râu, apă, în limba rumânilor sciţi, AR-ieni, AR-del-eni, agatârşi din AR-ieş sau toc-AR-ieni, la care AK-AR este lacrima, apa AR din OK-iul AK, pe care o verşi când eşti OK-ĂR-ât şi apa AR ce IESE din pământ în Ar-IEŞ.

Limba ru-MÂN-ea-scă este legată SCAI, de râu, de care este şi MÂN-at-ă, strigată, peste numeroasele ape ale României.

Antichitatea a cunoscut pe lângă Or-feu (Fa-UR sau OR-tac al FO-cului AR-telor) încă cel puţin trei oameni de cultură şi cărturari în neamul românesc, precum scitul Aba-ris (RE-ge pe APE), secolul X BC, scitul An-a-char-sis (“omul” AN ce suise pe cer), secolul VI BC şi regele dac Cotiso ( CO-nu TIS-o “ce strânge ca TEAS-cul”).Ultimul a fost omagiat ca poet de către romanul Ovidius Publius Naso, exilat la Tomis, 8-18 AD, dovadă că dacii ştiau să scrie şi unii dintre ei să vorbească greceşte şi latineşte, în versuri.

Rumân este un cuvânt extrem de vechi. După Amianus Marcelinus şi Iordanes, geto-dacii au purtat în antichitate şi numele de ROUMON, conform cu A. Deac, p. 315.El este pomenit în Biblia lui Ulfila (A.Deac) şi în Plăcuţele de plumb de la Sinaia (site Internet), scrise de daci într-o limbă românească arhaică.Lexeme româneşti arhaice, de peste 2500 de ani, sunt prezente în Punjabi şi pot fi verificate pe Internet la linkul   http://ijunoon.net/punjabi_dic/

 Lumea uită, dar noi nu ar trebui să uităm că, 400 de ani înainte de a fi învins Decebal de către Traian, marele Alexandru Macedon, admiratorul plugarilor geţi nord Dunăreni, a făcut din Punjabi, un spaţiu macedo-rumân şi că de milenii el era un spaţiu scitic, inclusiv masagetic, la fel cum uită că macedonenii sunt desprinşi din regatul get al odrizilor lui Teres şi că anticii nu deosebeau pe sciţi de geţi şi cu atât mai puţin pe sciţi de masageţii care făceau curgane, unul şi acelaşi “Popor al curganelor”, indo-europenii primari, după Marija Gimbutas.

Precum cuvinte de ale noastre de astăzi coincid cu cele ale lui Ştefan cel Mare, de acum 500 de ani şi cuvintele odrizului get Alexandru, de acum 2300 de ani, coincid cu cele ale masa getei Tomiris, regină în vecini de Punjabi, acum 2565 de ani.

Ca dovadă a înrudirii masa geţilor cu macedonenii există înscrisul din istorie despre căsătoria cu băştinaşe de aici a 10.000 de macedoneni, dimpreună cu împăratul, a cărui nevastă Roxana şi copilul lor au căzut pradă furiei grecilor, ce i-au ucis cu pietre, în piaţa publică din Atena, după care abilii manipulatori ai istoriei, l–au declarat cel mai iubit fiu al Greciei, pe Alexandru Macedon.

 Nimeni şi niciodată nu poate proba apariţia fondului latin românesc ca urmare a unei scurte cuceriri romane pe o mică suprafaţă din teritoriul locuit de rumânii strămoşi, cunoscuţi în istorie înainte de Respublica Romana, ca geţi (=pă-mân-ten-i, MAN-i, oa-MEN-i, brah-MAN-i) şi  ca sinonime pentru „(pă)-mân-(ten-i pe) râu”(r’u-mân-i), atunci când Roma era un mic punct pe hartă şi geţii vorbitori de română erau răspândiţi de la Gibraltar până în Punjabi, comentaţi de Herodot, ce nici nu auzise de existenţa romanilor.

Aşa zişii „numeroşi veterani, colonişti romani, în Dacia”, nu erau nici patricieni romani din Roma şi nici măcar din Italia, ca dovadă că au uitat să numească în latină, drumurile, podurile şi clădirile, pe care le făceau aici, cum au uitat şi să-şi mai spună romani sau să pronunţe orice aspect ce priveşte armata Romei în limba romanilor, numele armelor, numele legate de organizarea armatelor romane, în care centum=100 era cuprins în denumirea CENTU-rionului, comandantul a 100 de soldaţi, denumirile,  catapultă, lance, legiune, manipulă, cohortă, vicus (sat), canabe, castre, municipii, arene, sclavi, gladiatori, nemunia (re-muneraţie=money), pe lângă disciplina romană şi modul roman de a trăi, din cauză că erau fie prea puţini,  fie că au dispărut cu totul, după reîntoarcerea dacilor. Înfrăţirea dacilor cu romanii, pentru a constitui poporul daco-român şi limba daco-română, nu este probată prin nimic.Din contra, pentru  ca dacii să înveţe latineşte era nevoie de o cât de câtă reconciliere daco-romană şi nu de o continuă stare de beligeranţă între daci şi romani, aşa cum scrie în istorie. Această reconcilire lipseşte cu desăvârşire.

După Retragerea aureliană, dacii împreună cu goţii (geţi după Jordanes), s-au repezit din nou asupra romanilor şi aproximativ 30 de ani mai târziu, însuşi Imperiul Roman a început să fie condus de către geţi, printr-o suită de împăraţi de neam get, printre care, Galer şi Constantin cel Mare, după care a urmat cucerirea Imperiului de Apus de către geţii goţi, care abia dacă au lăsat câteva cuvinte germanice în urma lor, vorbind de fapt un dialect românesc, redat şi el în tabelele de mai jos ale lucrării mele.  

Dacii apar ca o elită a geţilor, pentru că numai ei, nu tracii ori grecii, au fost omagiaţi pe columnă, chiar învinşi fiind şi pentru că numai stindardul lor, şarpele cu cap de lup, a fluturat şi în fruntea oştirilor Imperiului Roman sub Împăraţii Geţi ai Romei.

Biserica Imperiului Roman de Răsărit, iconoclastă, fără chipuri cioplite ale sfinţilor, cu reprezentări doar canonizate ale figurii umane, la rândul ei, nu a fost şi nu este reprezentată de limba liturgică a Romei, ce adoră statui ale sfinţilor, ci de slavonă, limba liturgică de slăvire a Dumnezeirii Za MOL zis, a Sarmisegetuzei, a dacilor, înverşunaţi antiidolatri, căreia slavii i se roagă, adică i se MOL-it-sea (a se ruga).

Intelectualii de astăzi ai românilor sunt mulţi, dar în urmă cu aproximativ 100 de ani ei se numărau pe degete şi abia 10% din populaţia românească ştia să-şi scrie numele.Este motivul esenţial pentru care Istoria antică a neamului românesc parcă ”nu există” sau este ”scrisă” exact pe dos.De 300 de ani nobilimea românească a fost înlocuită de turcii otomani cu fanarioţii şi aproape toţi cărturarii noştri erau înrudiţi cu ei sau cu alţi străini.Nu este deci de mirare că în istoria şi în lingvistica românilor există grave inadvertenţe pe care le observăm cu toţii, dar pe care nimeni nu îndrăzneşte să le îndrepte, după ce mulţi şi-au făcut teze de doctorat, persistând pe piste false.Una dintre pistele false este accentul pus pe denumirea Daci, atribuită de romani geţilor învinşi şi eludarea numelui lor de Geţi, admiraţi de greci, care îi atestă în istorie ca făcând parte dintr-un stat puternic, ce în 513 BC se opunea Imperiului Persan, înainte ca în 509 BC  Roma etruscă să se transforme într-un stat latin ce s-a numit Respublica Romana.

Altă pistă falsă este ideea că autohtoni în tot Bazinul Dunării de Jos, inclusiv în toată Peninsula Balcani, nu ar fi românii, ci grecii şi slavii, adică nu rumânii cei pe care-i recunoşteau ”grecii” antici ca pelasgi (primii oameni de pe lume), echivalaţi cu sciţii şi cu geţii.

Azi se ştie foarte clar că dacii erau geţi, atestaţi de greci, secolul VII BC, ca existând cu numele de geţi, cu un stat capabil să-i înfrunte pe perşii lui Darius I înainte de anii 513 BC, locuind atât spaţiul nord dunărean cât şi cel sud dunărean, pe porţiunea de jos şi mijlocie a fluviului, ba chiar şi în Anatolia ( misienii şi frigienii),  inclusiv cu un Regat Odriz al geţilor, în secolele 5-3 BC, în care Teres I domnea între 475-445 BC, timp în care Roma, abia devenea latină, prin Respublica Romana, ce-l detrona pe ultimul ei rege etrusc.

Altă pistă falsă este faptul că ei romanii ne-au învăţat a grăi, când Herodot ( ce nici nu auzise de romani, dar ştia cine sunt etruscii), 484-425 BC, spunea că geţii sunt elita vorbitorilor de o singură limbă, cel mai numeros popor european, cu geţii ca nucleu sedentar şi cu ceilalţi care treceau, erau nomazi, erau traci.

Această pistă falsă, conform căreia am învăţat să vorbim de la romani, ea însăşi îşi are rădăcinile în falsul că limbile neolatine se datorează exclusiv romanilor, ca şi falsului că limbile Kentum primează ca vechime asupra limbilor Satem, când româneştile SUTĂ, suare şi apă există în înscrisurile SATEM, adică sanscrite, vedice, indo-europene, cele mai vechi, pe când cele KENTUM, AQUA, SOLIS, CENTUM, ale Romei, NU EXISTĂ în acestea.

Poate nu întâmplător numele regelui odriz get Teres, scris de greci acum 2475 de ani, are un înţeles clar de “rotunjit, polisat, neted”, în latină, la fel cum “mass-get” prezintă înţelesul latin mas=mare, maxim, get, Geţii cei Mari, Mas-ivi, pentru mas-a-geţi, sens atestat inclusiv de limba iraniană pahalavi, dovedind un vocabular latin al geţilor.”TÂRĂŞ-ti =netezeşti, TERES”.

Spre deosebire de conceptul nostru confuz, Europa şcolită, înşişi latinii şi grecii, îşi revendică originea în limba indo-europeană a “poporului curgan, masa-get ”=sanscrită=iraniana dacilor, geţilor ( ilirilor şi tracilor).

Latina Romei era o limbă de cancelarie, scrisă, artificială, străină de poporul analfabet, precum atâtea alte limbi de cancelarie ale atâtor alte imperii.

Limba românilor este o limbă autohtonă, naturală, vernaculară, vie, extrem de complexă, neinfluenţată de limba scrisă, de şcoală, până de curând, cu trăsături specifice total neglijate, precum bogatul fond ancestral onomatopeic şi compunerea metaforică descriptivă a  cuvintelor prin limbajul morfemelor stem, limbă din care au plecat europenele celelalte, inclusiv sanscrita.

Oricine poate verifica faptul că Valea Dunării a fost locuită înainte de Cizma italică şi că această cizmă a fost colonizată de neamul rumânilor de pe malurile fluviului, ducând acolo limba noastră şi nu invers.Daţi măcar click în enciclopedia Wikipedia engleză.Istoria neamului românesc este mai veche decât Roma.Pentru Respublica Romana istoria începe din secolul VI BC, odată cu detronarea în 509 a lui Lucius Tarquinius Superbus, ultimul rege etrusc al Romei.

Mulţi istorici încearcă să ne convingă că băştinaşii României erau nişte “triburi” incapabile să aibă măcar cuvinte proprii pentru apă, soare, oaie, bou , casă, etc.Cultura lor veche, de peste 7000 de ani, exemplificată de Cucuteni, prima civilizaţie urbană a Europei, face ca înşişi termenii de trib şi de clan să nici nu existe în româna ancestrală.

Rumânii foloseau doar termenul complex de neam (I. 1. Popor, națiune. ◊ Loc. adv. De neam (sau de neamul lui) sau neam de… = de origine, de naționalitate. ◊ Expr. De tot neamul sau de toate neamurile = de toate naționalitățile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. A-și trage neamul din… = a proveni de la…, a se trage din… ♦ Seminție; trib; populație. 2. Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau prin alianță; persoană care face parte din aceeași familie cu cineva (în raport cu acesta); rudă. ◊ Expr. De neam (bun, mare etc) = dintr-o familie nobilă sau dintr-o familie de oameni corecți, cumsecade. Neam prost = om bădăran, mitocan. A fi neam după Adam sau a fi neam (de) a cincea (sau a șasea, a noua) spiță = a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă de loc cu cineva. 3. Rând de oameni din aceeași generație; generație. ◊ Expr. Neam de neamul meu (sau tău etc.) sau neam de neam = a) din tată în fiu, din moși-strămoși, din generație în generație; b) nimeni din familia mea (sau ta etc.). ♦ Partea de țarină pe care o lucrează o familie. 4. Mulțime de boieri; clasă boierească; familie boierească; descendenți ai unor boieri mari. 5. Categorie de oameni care au aceeași profesiune sau anumite însușiri ori interese comune. 6. Specie, gen, varietate, fel, soi. ◊ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. II. Adv. (Reg. și fam.) Deloc, câtuși de puțin, nimic. – Din magh. nem.), inexistent în alte limbi.

Roman şi rumân sunt două cuvinte total diferite.

ROMÁN, persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie. – Din lat. romanus. Sursa: DEX ’98.

Definiţia de roman nu implică noţiunea de neam, de etnie, ci doar pe aceea de cetăţean, precum rom, din etnia romani a ţiganilor, este un onorabil cetăţean român, ca şi maghiarul, care la rândul lui este un alt onorabil cetăţean român.Ambii cetăţeni români, de mai sus, vorbesc la noi o limbă la fel de străină, un grai asiatic, ca şi cel al etniei ţigăneşti ”romani”ori al etniei tătare, din Dobrogea.

RUMÂN, iobag, șerb, vecin, prost.Sursa: Sinonime; DEX, 1975.

ROMẤN, persoană care aparține populației de bază a României sau este originară din România. 2. Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în evul mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin – Lat. Romanus.

Dacă românii s-ar fi vrut romani sau ar fi fost convinşi că ei sunt romani, nu exista niciun impediment ca să pronunţe romani şi nu avea nici un rost să-şi spună rumâni ori români, ci romani.

Cât de români erau lingviştii ce au alcătuit DEX-ul din 1975, vedem şi din echivalarea, rumân=prost.

Primul dicţionar etimologic a fost început de B. P. Haşdeu, de la A la B, în 1886, după care au continuat Al. Philippide, S. Puşcariu, A. Cihac, Tiktin, Lazăr Şăineanu, etc.

Petru Maior şi B. P. Haşdeu spuneau că româna este “muma celei latineşti”.     

Ceilalţi i-au contrazis.

Primul dicţionar (cuprinzând toate literele, de la A la Z), este Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, al lui I. A. Candrea, din 1931, deci de mai puţin de 100 de ani.Abia din 1948 încep dicţionarele Academiei Române, de tipul actual, perioadă cu mari implicaţii ale politicului în toate domeniile.Este absurd să considerăm tabuuri mişculaţiile lingvistice ale unor agenturi străine şi ale unor politruci, ce decretează originea unor cuvinte ancestrale  româneşti, în oricare limbă, numai în aceea a băştinaşilor nu, cu intenţia vădită de a ne umili şi de a ne şterge orice urmă de identitate, pretextând că dacă într-o limbă vecină există un cuvânt asemănător, el provine obligatoriu de acolo la noi şi nu invers, doar pentru că aşa vor dânşii, cei ce îi consideră pe români nişte primitivi, cei mai proşti dintre toţi europenii, incapabili să fi produs vreodată ceva, pentru că oricine a produs vreodată ceva a numit acel ceva pe limba lui.

În afară de această “voinţă academică” , nu există niciun alt criteriu sau argument valid, pentru a afirma originea străină a cuvintelor româneşti ancestrale.

Asemenea aberaţii au fost posibile în lipsa unor atestări scrise sau de altă natură, dar nu mai pot fi susţinute astăzi, când avem cuvinte româneşti scrise în sanscrita vedică şi cuvinte româneşti vorbite în Punjabi, teritoriu ocupat de populaţii cu nume ale strămoşilor noştri şi cu toponime în româneşte.

Frica acestor autorităţi, ostile poporului rumân, de posibile atestări scrise, a făcut ca aproape să dispară scrierea dacică pe plăci de plumb de la Sinaia, deşi dacii sunt şi ei socotiţi strămoşi oficiali ai românilor, cei drept paria, de rangul doi.

Cu toate cotropirile vremelnice şi parcelare, pe care le-a cunoscut marele nostru neam românesc al geto-dacilor dintr-o provincie istorică sau alta, poporul rumânilor, autohton în Bazinul Dunării de Jos, nu a fost stâpânit în totalitate niciodată de vreun străin şi şi-a continuat limba şi existenţa sa, neîntrerupt.Până şi cotropitorii erau iniţial emigranţi din “România” şi tot din neam getic, cu excepţia mongolilor.

Denumirea lui este axată pe sinonime pentru pă-MÂN-tean, GE-tu (tu al lui GEOS, cel de GE-os, pe care mergi) şi RU-MÂN,  (pă-)MÂN(-te-an-ul de pe) R’U (râu).

Conceptul etimologic român de până acuma, prin confuzia slavon=”slav”=”rus”,  afirmă că măslinele de la Roma au etimon “rusesc”, mormolocul “rusesc” se metamorfozează într-o broască latină, numai peşte este latin, dar absolut toţi peştii din toate apele României, inclusiv toată terminologia noastră piscicolă (peste 500 de cuvinte, 10 % din vocabularul ancestral) sunt vorbe “ruseşti “(adică slave, dar lipsesc cu desăvârşire în Rusia, unde peşte se cheamă râba), apa latină opăreşte pe “ruseşte”, aratul latin plugăreşte în “rusă” un ogor “rus”, ninge pe latineşte o zăpadă “rusă”, românii au o casă latină cu streaşină şi ziduri “ruseşti”, din cărămizi greceşti, ei scriu latineşte şi citesc “ruseşte”, în timp ce toate cuvintele cu etimon rusesc din limba română nu depăşesc cifra de 40, adică 0,30 %, deci de 100 ori mai puţine decât cele slavone, “slave”, sud dunărene. Nu există alţi slavi decât cei cu originea nordică, dintre “ruşii” peribaltici, din nord de Carpaţi.Cuvintele slavone, etichetate la noi ca  “slave”, sunt atestate doar în română şi în sudul Dunării, aparţinând geţilor rumâni.

Ele au fost culese de o trupă minusculă de “slavi” nordici de la băştinaşii din noua lor “patrie slavă”sudică, cu ocazia creştinării lor.

Ele nu existau în limbile slave nordice înainte ca ei să coboare în sud, înainte ca ei să se creştineze, devenind astfel pravo-slavnici, adică slavi, abia după ce ei au început să aibă  biserici.Slavona este doar unul dintre dialectele limbii rumâne.Nici etnonimul slav nu exista înaintea creştinării acestei populaţii.

A susţine că apă se trage din aqua, “suare” din solis, contravine flagrant primelor documente indo-europene în care există doar cuvintele româneşti, nu cele ale Romei, dovadă că limba rumânilor este însăşi limba ”indo”-europeană primară purtată în India de masa geţii făuritori de curgane cu spiralele serpentiniforme pelasgice, Poporul Curgan, după arheologul american Marija Gimbutas.

Cuvintele noastre sunt în primul rând româneşti şi abia mai apoi sunt ariene vedice, indo-europene, greceşti, romane şi germano-slave, pentru că în India există 200 de cuvinte exclusiv româneşti şi 1800 tot româneşti, dar azi comune cu grecii, latinii şi germano-slavii.

Greaca, latina şi germano-slava s-au născut direct din rumână, limba neamului românesc, aşa cum demonstrează şi savantul lingvist german Johannes Schmidt în lucrarea sa, Teoria valurilor.

Comparaţi singuri slavona cu latina veche şi veţi vedea câtă dreptate avea Johannes Schmidt.

Originea italicilor şi grecilor de pe Dunăre este bine documentată.Sarmaţii şi sciţii sunt identificaţi cu geţii de documentele istoriei.Până în prezent nu există nici un argument valid după care să decidem cine din cine se trage, decât faptul că România este spaţiul de antropogeneză europeană, inima vechii civilizaţii europene şi că românii au o limbă ancestrală, debutată în neolitic prin fondul ei onomatopeic, cel care a generat Limbajul metaforic logic al morfemelor stem, un tipar specific, descifrabil în vorbirea curentă, contemporană.

Românii nu şi-au copiat cuvintele după alţii, după etimoane,  ci şi-au construit singuri vorbele într-un mod particular, specific.Pot fi recunoscute mai multe modalităţi.1.-Reproducerea fidelă a sunetelor mediului înconjurător şi transformarea lor în semn lingvistic, în coduri naturale de comunicare,  onomatopeele specifice româneşti, cuvinte-imagini auditive ale lucrurilor.2.-Crearea de cuvinte-imagine, după acest model logic, coduri artificiale.3.-Sistematizarea codurilor artificiale în morfeme stem.

Un mofem stem este o ”monosilabă” capacitată să exprime prin consoanele sale (C), sfere semantice vag conturate, de dimensiunea a minimum două cuvinte, ce conţin acelaşi morfem ”monosilabic”, chiar dacă sunetul vocalic, inclusiv triftong, este simbolizat de un asterisc C*, ( *) şi individualizează semantica precisă a  cuvintelor respective, înţelesul lor, doar în prezenţa vocalelor eufonice corespunzătoare, fenomen depistabil, strict, în câte un domeniu, în câte o categorie.

4.- Crearea unui Limbaj metaforic logic al morfemelor stem, un sistem specific românesc de elaborat cuvinte-imagine în întregul nostru vocabular, ce primează asupra oricărui concept etimologic, un adevărat tipar al limbii române.

5-Asocierea morfemelor stem ”sinonime“.”Pleonasmul“ constând în repetarea de morfeme stem, ”sinonime”, diferite, în aceeaşi temă, precum bos-umfl-at. 

6-Adaosul unor foneme la un morfem stem, ce poate produce  cuvinte noi, inclusiv înstrăinarea lor, de tipul, TIN-ă, s-TÂN-ă,  s-TÂN-că, ş-TAIN = piatră , în germană. În acest sens sunt folosite des fonemele S şi Z, mai rar B şi V, rezultând de exemplu S-tan-ă, Z-ăpa-dă, V-apo-ri.O stâncă este tot un fel de TIN-ă şi vaporii tot un fel de APĂ, ca şi zăpada.Fonemul T este introdus în locul sunetului vocalic fictiv, în codul S*R ”a strânge“, din a SOR-bi, SAR-mal-e, SÂR-bă, SÂR-mă şi rezultă STR-es, con-STR-âns, adică tot STR ”a STR-ân-ge” sau STR*NG, pentru ŞTREANG, ŞTRENG-ar, STRONG, puternic, capabil să STRÂNG-ă, în engleză.

7-Omisiunea unor sunete.8-Alunecările eufonice ale unor sunete.

9-Antepoziţia sau schimbarea ordinii unor sunete în cuvânt, ca SUCA a seca, a USCA, în mas getă, ALB, BLA-nş, în franceză, BLA-ck, în engleză, DEN-KEN, GÂN-DIN-d, în getica gotică, în germană sau  ABIED, BEIDA =alb, albă, în arabă. 

Graiul românesc cuprinde cea mai veche “greacă”, cea mai veche  “latină” şi cea mai veche “slavonă”, înainte de a exista Roma şi migraţiile slavilor.Latina s-a desprins din română.Limbile slavilor s-au desprins din română.

Limba românilor este ancestrală şi începe cu sunetele din natură, ce alcătuiesc un fond de peste 350 de onomatopee şi de peste 350 de cuvinte primare cu compunere onomatopeică, exclusiv româneşti, din care derivă alte peste 1500, înţelese numai de către români, precum, poc, hurduc, a pocni, a hurduca.Raţional, logic în evoluţionismul biologic,“româna onomatopeică”, precede epoca neolitică.Observaţia atentă a mii de cuvinte ne demonstrează că “româna onomatopeică” stă la originea sistemului european de comunicare sonoră, bazat pe imaginea auditivă a lucrurilor, ce conduce logic la limbajul metaforic din morfeme stem al lexemelor româneşti, noţiuni compuse prin aceste morfeme sub forma de metaforă cuprinsă într-un  cuvânt, asemănător cu sistemul chinez, plecat de la imaginea vizuală a lucrurilor, ce produce de asemenea cuvinte-metaforă, prin cele peste 5000 de pictograme, hieroglife.

Oamenii Europei postglaciare erau la început foarte puţini, locuiau pe teritorii mici şi comunicau între ei într-o singură limbă, cu un lexic sărăcăcios, cu un număr redus de cuvinte.

Această Limbă unică a Europei, Muterschprache, prin procesul dialectum continuum descoperit de lingvistul american Leonard Bloomfield în 1933, s-a tot diversificat, precum valurile dintr-un lac liniştit în care a căzut o piatră, fenomen lingvistic descris cu un secol mai devreme de către Johannes Schmidt.

O limbă are dialecte în periferia ei.

Dialectele evoluează în alte limbi când cei din extreme nu se mai înţeleg.

Tratatele de fonetică istorică ne spun că un cuvânt al unei limbi suferă mici retuşuri sonore în timp şi spaţiu, în cadrul unor dialecte, cu nuanţări de sens, până îşi poate schimba chiar înţelesul şi “naţionalitatea”.

CAP, latin CAP-ut= CEF-ala, în greacă, COPF, în gemană; P->F; CEAF-ă, albanez CEAF-ă; COIF, latin COF-ea; C*P= C*F= C*PF; CEF-alic, CEF-alee, COAF-ură, franceze.

CAS-a fătului, C*S, la le-HUZ-ă, H*S, etimon neogrec=HIS-ter=uter, în greceşte, devine cetate antică greacă, HIS-tria, C*S=H*S=  HauS-e=cuvântul CaS-ă, getic gotic, german, ungar şi englez.În afara acestor retuşuri prin “alunecări eufonice” a unor sunete, ca cele de mai sus, printre care chiar P în C, aPă, aCua, R în L, suaRe, soLis, ori inversarea locului unora, TÂRG=TRUGU, în slavonă, VALAH, VLAH, în slavonă, ALB=BLA-nş, în franceză şi BLA-ck, negru, în engleză, mai există adaosul sau mai rar omisiunea unui sunet în cuvânt sau în morfemul stem.LUPOAICA, a ajuns UPUAT în egipteană, pierzând pe L.“VUL-Pe”=VOL-C, P->C, lup în slavonă, este UL-k, în albaneză, pierzând pe V.ASTA=ETA, în slavonă, pierzând un S, ca şi NOSTRU=NOTRĂ, în franceză, MUSCA=MUCA, în geta gotică şi masa getă, GUST= GUT, potrivit, bun, în germană, engleză ori mai multe sunete ca în ALBINĂ (etimon latin, ALVINA, ”stup, STĂP-ân-it de o regină, mamă, maică, matcă”)=BII, în geta gotică, germană, inclusiv engleză.

Adăugarea fonemului S este frecvent utilizată.

TINĂ, etimon slav tina=”morfem stem T*N-ă”=noroi, lut, pământ, teritoriu=baş-TIN-ă, bos-TĂN-ărie, Indus-TAN, Pakis-TAN, pe Indus, TIN-it-is cetate, oraş antic pe Nil, TIN-a zeu etrusc în Italia, pe Tevere; TAN-en-BAUM, P-> B, POM-în-TIN-ă, brad, în germană; +S,  S+T*N, conduce la S-TÂN-ă, S-TAN-ă, S-TÂN-că (de etimon necunoscut), ce devine Ş-TAIN= piatră în germană şi engleză.NE-aua devine NE-ve la Roma; +S, S-NEg în rusă, S-NOU în engleză, germană şi franceză, NE-Ş (j).

GET +S devine S-CIT.

MOARTE +S, devine S-MERTI, la ruşi.TAUR, TAR-e= T*R, +Ş, devine antonimul Ş-TER-s, slab, Ş-TIR-b, Ş-TER-ben=a muri; Ş-TUR-m, atac puternic, TAR-e, în germană, S-TIUR, taur, în geta gotică.PAT-a, cu etimon necunoscut =P*T, +S, are un revers, tot o PAT-ă, S-PAT-ele ei= latinul S-PAT-hae, francezul şi englezul S-POT=PAT-ă.APĂ=*P*, +S, devine S-UPĂ, la francezi şi englezi, Z-UPE la germani; APĂ, +Z, devine Z-ĂPA-dă; ABU-r, albanez, +V, devine V-APO-r, în latină, franceză şi engleză; toate derivă din dacicul latin APĂ.

Hidronimul dacic Zald-APA, în care ZALD înseamnă aur (toponim  românesc ZLAT-na, cuvintele ZLĂTAR, ZOLOTO, sinonime “slavone” dacice pentru aur, ajunse şi la ruşi), atestă faptul că APA este un cuvânt “latin”dacic (vezi Wald Lucia şi Wikipedia, Wiktionary,  engleză), argumentând originea slavonei şi latinei în limba rumânilor geto-daci.

Colectivitatea, cu o Limbă unică a Europei, se deplasa cu toţi membrii ei dintr-un loc în altul, după epuizarea hranei.După descoperirea agriculturii, o parte din colectivitate rămânea pe loc şi doar surplusul de populaţie pleca.Înainte de a exista orice naţiune, fiecare lucru primea un nume, descris de colectivitate la descoperirea lui.Europenii au descris fenomenele cu predilecţie prin imaginea lor auditivă, producând metafore ce se cheamă onomatopee.Modelul onomatopeei a generat logic “sistemul de cuvinte- metaforă”, Limbajul metaforic logic al morfemelor stem.

Înainte de a se diferenţia lumea în naţiuni, ea s-a diferenţiat pe domenii de activitate, în cadrul aceleiaşi colectivităţi.Domeniile de activitate au creat limbaje specifice.Pescuitul a creat terminologia specifică piscicolă, agricultura a creat terminologia sa specifică, slăvirea Dumnezeirii Za Mol xis a creat limbajul ei specific, slavona.În fiecare branşă, breaslă, a apărut un vocabular specific.Breslele au influenţat categorii importante de populaţie. Secretele de breaslă au creat limbi noi şi scrieri noi.Cel mai vechi profil profesional al rumânilor a fost cel de culegători, pescari, vânători, păstori, crescători de animale, de agricultori, profilul grecilor a fost cel de navigatori, comercianţi, stăpâni de sclavi şi profilul romanilor a fost cel de stăpâni de sclavi, războinici.Nu există eroare mai mare ca aceea care susţine că peştii şi pescarii de pe teritoriul României, Bulgariei şi Serbiei au aşteptat venirea unei trupe minuscule de slavi nordici ca ea să le dicteze o terminologie piscicolă, care culmea este absentă în locul lor nord carpatic de origine.

Bazinul Dunării de Jos este locul primului neolitic european, care nu poate fi conceput fără o limbă conţinând toţi termenii definind cuceririle experienţei umane ale epocii. Aceştia persistă până în zilele noastre, cu ajustări eufonice în simfonia limbilor moderne, precum: GREBLA apucă (GREB, în engleză), HAID-DUCII se DUC să se ascundă (HAID, în engleză), ZGÂMBOI (BOI, în engleză), GARDUL apără, păstrează (“GARDĂ, GUARD, GARDE”, în franceză), GURA mânâncă (în-GUR-GÎT-ează, ingurgitează, este GUR-man-dă, re-GUR-GIT-ează, în franceză), BĂIAT (BET, în punjabi), SEACĂ (SUKKA, în punjabi), USCĂ (SUKKA, în punjabi), JUNE (JUAN, în punjabi), PANDUR (PANDERU, în punjabi), NUNTĂ (NEUNDA, în punjabi), MĂLĂI-eţ (păstos), făină de MĂLAI, de mă-MĂLI-gă păstoasă, MĂLAI (MALAI, pastă mălăiaţă, cremă, îngheţată, în punjabi), etc.Mălăieţ, mămăligă, mălai, sunt cuvinte exclusiv româneşti, dar le găsim la mii de kilometri depărtare, în Pungiabul indian şi pakistanez, cu toponime în româneşte, încărcate cu valoare istorică românească, după Hans Krahe, precum, GÂLGÂIT BALTI-s-tan, La HORE, DELI, BANN, TRAG, ZOB, MULTAN, BELAN, GAIA, PATNA, IASC, CAR ACI, DACCA, SURATA, TOPTI, GAŢII, CĂLCATA (Calcuta, în pronunţie engleză).La noi este sediul primului popor de agricultori din Europa, care nu a abandonat niciodată teritoriul României, ci doar a roit din el, păstrând de aproximativ 10.000 de ani, ”o limbă unitară”, pe un teritoriu vast, ramificată din Pirinei până în Punjabi, prin cei care au emigrat de la noi, încă din preistorie, pe căile urmate de această civilizaţie neolitică, ce se ştie că în Europa a plecat iniţial dinspre România spre vest şi nu invers, iar în Siberia şi India dinspre Europa spre Asia, nu invers.

Onomatopeea ”genuină”, cu sunetul Î, (Â), păstrată numai în limba română, este cea care a condus logic la un sistem de comunicare numit de mine Limbajul metaforic logic al morfemelor stem, un tipar specific al vorbelor româneşti, acelaşi pentru toate cuvintele rostite de români, indiferent de etimoanele străine presupuse.Fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme stem, un fel de rădăcini de cuvânt, produce o descriere metaforică a noţiunii, copiată de „străini”, cu mici deformări sonore ale  cuvântului nostru, ceea ce tratează, cu sens invers, fonologia istorică.

“Indo”-europeana, “limba poporului curgan, (masaget)”, după Marija Gimbutas,  rezultă din rumâna geto-pelasgo-scită şi nu invers.Lexeme autentice româneşti, nu ale altor europeni (ce au doar  radicali îndepărtaţi), sunt scrise în diverse variante ale sumerienei, hittitei, sanscritei, cu aproximativ 1000 de ani înainte de a fi scrisă greaca sau latina, pentru că atât hittiţii, iranienii sciţi, perşi, cât şi hinduşii vedici, sunt plecaţi din ”România”.La rândul lor, atât grecii, cât şi romanii, au plecat tot dintre ”rumâni”, pentru că ”România” este spaţiul de antropogeneză europeană, de dinainte şi de după glaciaţiunea Wűrm, aspect argumentat şi de „românul” de 42.000 de ani din Peştera cu oase din Banat, primul om din lume de tip contemporan.

Se cunosc doar două arealuri de vieţuire umană în Europa,  în timpul glaciaţiunii Wűrm şi anume unul vestic din Pirinei plus Grimaldi şi altul în Carpaţi. Cel vestic a dispărut fără urmă în contemporaneitate, rămânând doar cel din Carpaţi, ca depozitar al întregului bagaj genetic şi lingvistic, de dinaintea glaciaţiunii.

Româna, limba mumă a Europei, Muterschprache, produce impresia unei limbi ”de strânsură”, pentru că lexemele ei se găsesc, mai mult sau mai puţin stâlcite, în toate limbile europene, dând această falsă percepţie, dar compunerea metaforică a lor se menţine doar în “dulcele grai românesc”, care a precedat sanscrita.Un exemplu extrem de ilustrativ este NOAPTE.O simplă schimbare a lui P în C (invers decât în conceptul lingvistic oficial românesc) duce de la “latinescul” românesc NOAPTE la “sanscritul NOACTA”, din care derivă NACT, în germană, NOX, NOCTIS în latină, NOCI în rusă, “NAIT” în engleză şi ” NUI” în franceză, copii sonore, nişte umbre mai apropiate sau mai îndepărtate ale românescului NOAPTE. În cuvântul NOAPTE se distinge o însumare de morfeme stem ce descriu în română două înţelesuri metaforice ale conceptului, noţiunii, de NOAPTE:1.-noaptea întrerupe ziua şi 2.-noaptea se repetă periodic.1.-Fiecare noapte este o (NOUĂ) ru-PTU-ră a zilei=o NOUA PTE.2.-Fiecare NOAP-te este un fenomen periodic, precum NĂP-ârlitul, recolta de NAP-i ori NEP-oţi-i.Morfemul stem N*P exprimă periodicitatea fenomenului de NĂP-ârlire, periodicitatea recoltării NAP-ilor, inclusiv periodicitatea apariţiei, luminii, soarelui şi zilei, NOAP-te, el, NAP,  fiind însuşi numele „luminii periodice”,  SOARE, ZIUĂ, pe teritoriul vecin, Ungaria, de origine necunoscută, absent în ugro-finică,  maghiara, dar prezent ca „N’AP-te”, în România.

T*(D*) este un morfem stem monosilabic, codificat, ”foc, lumină, căldură”=TĂ-ciune, TA, TE-mperatură, în masagetă, s-TE-le=S-vezi-DA, în rusă; ar-DE, in-cen-DIU; *, asteriscul fiind un simbol ce înlocuieşte în morfem sunetul vocalic.

 N*P+T*=periodicitate N*P a luminii T*= NOAP+TE.

 Pe umbrele cuvântului noapte nu puteţi grefa niciun fel de concept metaforic al noţiunii de noapte, în nicio limbă.

Devine limpede pentru oricine că noţiunea de noapte este descrisă de cuvântul românesc, prin morfemele stem.

Copiile cuvântului românesc sunt umbrele lui, schiţele lui, elaborate de poeţii şi dascălii Romei ori deformări produse de pronunţia lor dificilă într-un alt climat sau de persoane cu un aparat fonator uşor modificat de alte condiţii de mediu sau de mici variante genetice, inclusiv forme de evoluţie a unor sunete în partitura altui limbaj de breaslă sau în simfonia altei limbi.Devine la fel de limpede faptul că, doar cuvântul românesc este etimonul celorlalte şi nu invers.Nu poţi credita ca veridică o umbră, un contur sau o copie.Şi în cunoştinţă de cauză, tot mai susţine cineva că NOAPTE se trage din latinescul NOX, NOCTIS ? Cum şi de ce?

Morfemele stem sunt rădăcini de cuvânt, lexeme, codificate: o rădăcină NOA şi o rădăcină PTE= NOA+PTE; NOA derivă din cuvântul NOU şi PTE din cuvântul ru-PTE, ru-PTU-ră.NOU este “NAI”, în germană, NUOVO, în latină, NOVAIA, în rusă, „NIU” în engleză, „NUVEL”, în franceză şi NAWAN în masa-getă.Ni se spune că NOU am învăţat de la Împăratul Traian, dar masa-geţii şi ruşii de unde au învăţat NAWAN şi NOVAIA (nou)?NOU este acreditat ca etimon latin, dar el există şi la masa-geţii ajunşi în Punjabi, unde romanii nu au ajuns niciodată.El face parte din limbajul colocvial şi nu avea cum să ajungă la ruşi, fără un contact direct cu romanii, de cel puţin 165 de ani, ca la noi, aspect ce lipseşte din istorie.Ei puteau să-l primească de la rumânii geţi, pentru că spun CEL-O(m)-VECHI, la OM, în limbajul nostru metaforic şi pentru că sunt amplasaţi pe fostele teritorii “daco-getice” recunoscute ca atare de către istorici, iar “daco-geţii” sunt strămoşii oficiali ai românilor.Ru-PTU-ră e ru-PTU-re, în franceză, ru-MPE-re, în latină (a deschide, cu efort, drum de trecere), ru-HNU-ti, în rusă, b-ro-KEN, în engleză şi germană.Toate conţin morfemul R*-, de fapt o onomatopee ce asociază imaginea sonoră RRU a fenomenului fizic al ruperii unui lemn, dar numai cuvintele românilor şi francezilor conţin morfemul PT*-, ce exprimă îndepărtarea de ceva, cu apropierea concomitentă de altceva, descrierea metaforică a imaginii vizuale a fenomenului însuşi de ruptură.A RUPE este un cuvânt din limbajul colocvial românesc şi nu a fost importat din Franţa de către paşoptiştii români pentru a compune cuvântul ancestral NOA-PTE.În română există morfemul stem N* = „în-NOI-re” = NA-şte-re, NOU.În română există morfemul stem PT* = apropiere – îndepărtare = pie-PTĂ- na-re, ru-PTU-ră, a se în-dre-PTA.N*+PT*=metafora NOA+PTE, noua îndepărtare sau rupere a zilei, a luminii, T*, care se şi apropie, periodic= NOAP-te.

Cum de nu am învăţat de la romanii Împăratului Traian cuvinte prin care se descriu aspecte specifice civilizaţiei Romei de atunci, precum SUTĂ, CĂRĂMIDĂ, ZID, CLĂDIRE, POD, DRUM, MĂSLINE , fără etimon latin şi am “învăţat” APĂ, AER, SOARE, cu etimon latin, pentru elemente ale naturii şi activităţi primare străvechi, pe care nu le-au adus ostaşii lui, spre deosebire de LEGIUNI, COHORTE cu CENTURIONI, CASTRE, URBE, MUNICIPIUM, VICUS, ARENE, făcute de ei, la noi, prezente şi în fanceza, inclusiv engleza colocvială ancestrală, dar absente cu desăvârşire în româna colocvială ancestrală.Aspectul contravine unei logici elementare.“Latina” românilor, cu APĂ, AER, SOARE, ELEMENTE ALE NATURII, etc, este mai veche decât Roma însăşi şi este scrisă în Vedele Indiei, unde nu găsiţi nicio urmă de AQUA, SOLIS sau CENTUM.Românescul SUTĂ este atestat în sanscrită cu 1000 de ani înainte de latinescul roman KENTUM (SEnTUm), ca şi latinul românesc SOARE (de fapt suare), înainte de latinescul Romei SOL, -lis.Schimbarea inversă a lui P în C duce nu numai de la românescul NOAPTE la indo-europeanul „primar” „NACTA”, dar şi de la românescul latin APA la latinescul Romei „ACUA”, de la românescul latin PATRU la latinescul Romei „CATRO”, precum şi la slavul rusesc CETÂRE.

Românii de rând nu ştiu că prima agricultură europeană, prima ceramică (după glaciaţiunea Wűrm), prima ceramică neagră şi prima ceramică pictată pe teritoriul continental al Europei, prima reţea de apă şi canalizare, primele oraşe sistematizate şi prima scriere, au apărut în ”România”.Ei nu ştiu nimica despre strămoşii lor masa-geţi ori sciţi şi nici că străbunii lor iler-geţi, indi-geţi şi apii, au existat în Spania, înainte ca romanii să fi pus vreodată piciorul în Peninsula Iberică, deşi ne-o spun francezul Guido A Mansuelli, Nicolae Densuşeanu şi Wikipedia (vezi Istoria antică a neamului românesc şi România inima vechii Europe).

Plecând de la aspectele enumerate şi de la studiul meu lexical a peste patru mii de cuvinte primare din fondul colocvial ancestral românesc, comparate cu peste 10 limbi de circulaţie curentă, dimpreună cu descoperirea a 2000 de lexeme arhaice româneşti, 1000 cu etimon latin, 389 cu etimon bulgaro-slav, 175 turco-maghiar, 200 cu etimoane diverse şi 200 exclusiv româneşti, vorbite azi de urmaşii  geţilor în Punjabi, asociate la peste 400 cuvinte româneşti scrise în sanscrită, identificate de Marin Bărbulescu-Dacu, se poate înţelege de ce este româna prima limbă a vechii Europe (vezi Romanian, the first language of Europe, Editor Solif).Cronologia datelor arheologice din România, ce corespunde cu cei 7000 de ani de la „facerea lumii” de pe piatra de mormânt a lui Ştefan cel Mare, comparată cu cea a restului Europei, coroborată cu cuvintele autentice româneşti de etimon latin, scrise în sanscrită, apoi cu cele vorbite azi de urmaşii masa-geţilor şi macedo-românilor lui Alexandru cel Mare în Punjabi, la 3000 de kilometri de cea mai estică graniţă a Imperiului Romei, arată că romanii sunt fraţii noştri gemeni de Gintă latină, de pe vremea unor rumâni geţi ce au precedat cu multe secole Imperiul Roman.

 Rumânii geţi, stăpânii dintotdeauna ai gurilor Dunării, axa Continentului European, trăiesc şi azi în noi, printr-un material veşnic viu, care este schema noastră genetică, reflectată în ADN.

 Ei intuiau acest fenomen genetic şi în temeiul lui se considerau nemuritori, se considerau zei, făcuţi de Dumnezeirea Za Mol zis, din pământul get, de geos, după chipul şi asemănarea ei.

Româna nu se trage nici de la Roma şi nici de la Moscova.               

Româna este limba Culturii Dunării de Jos, cea mai veche civilizaţie a Europei, aserţiune în total dezacord cu amabilele gânduri ale domnului Academician Marius Sala, menite a ne spulbera “himera” identităţii lingvistice şi naţionale.

           Din partea Institutului de lingvistică am primit scrisoarea  de mai jos, nr. 1321, din 21.12.2011, semnată de domnul Marius Sala, ce stă la dispoziţia oricui, ca răspuns negativ la solicitarea unei dezbateri academice pe tema identităţii neamului românesc, la care socot că Academia Română este datoare cu nişte explicaţii pertinente privind conceptul ce afirmă originea românilor oriunde, dar sub nicio formă nu în teritoriul cunoscut ca geto-dacic înainte şi în timpul Imperiului Roman, prin prisma limbii noastre, care ar fi aceea a imperialilor ajunşi aici din Roma, lipsind cvasi total lexicul autohton, geto-daco-iliro-moez, fără nicio argumentaţie plauzibilă.

Vizibil iritat de faptul că cineva îndrăzneşte să revendice pentru români o identitate lingvistică, domnul academician dojeneşte gestul meu de a ”vinde himere poporului român”, concluzie la care a ajuns studiind atât de temeinic lucrările mele, încât mi-a stâlcit numele şi îmi recomandă să citesc lucrări ce le comentez în text, trecute în bibliografie, plus că îmi atribuie o afirmaţie pe care nu am făcut-o niciodată, cum că,  “toate cuvintele unei limbi au baze onomatopeice”.

            Vă reproduc integral scrisoarea şi vă invit să apreciaţi la justa  valoare răspunsul cu care am fost ”onorat” de Institutul de lingvistică.Îmi cer scuze pentru faptul că politeţea ce i se cuvine domnului academician a fost uneori umbrită de focul polemicii exprimate în parantezele din text, ce lipseau iniţial.

Academia Română                                                                          Calea 13 Septembrie nr. 13

Institutul de lingvistică                                                                                050711 Bucureşti

                                                                                                           Tel/Fax: + 4-031-318-24 25

                                                                                                             E-mail: inst@lingv.ro          

Stimate domnule Cuejdean,

În urma repetatelor solicitări pe care le-aţi adresat Academiei Române de a conferenţia în cadrul instituţiei amintite ne vedem nevoiţi să vă răspundem negativ. Am citit cu atenţie trei dintre cărţile al căror autor sunteţi: Senzaţional ! Suntem români de peste 2500 de ani, Editura Solif, Bucureşti, 2010 ; România, inima vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti, 2005; şi Româna, limba vechii Europe, Editura Solif, Bucureşti 2006. Excluzând din principiu orice formă de discriminare a persoanei, vă împărtăşim în cele ce urmează, motivele refuzului, care sunt numai de natură ştiinţifică.

(n.n. Recunosc că nu vedeam vreun motiv pentru care aşi fi putut fi discriminat de către domnul Sala, dar realizez că puteam fi discriminat ca român, deoarece majoritate dintre lingviştii noştri sunt etnici străini).

Suntem convinşi că, în calitate de medic, cunoaşteţi lucrarea celebră a lui Michel Foucault, Naşterea Clinicii, (traducere din limba franceză de Diana Dănişor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998). Îngăduiţi-ne să vă reamintim că, în cartea amintită, filozoful francez, arată că fundamentele diverselor discipline ştiinţifice, aşa cum le ştim şi le practicăm astăzi, datează de la sfârşitul secolului al optsprezecelea, când s-a produs, în spaţiul gândirii europene, o importantă schimbare de paradigmă ideatică. (n.n.De atunci au mai apărut şi ceva noutăţi în ştiinţă). Aceasta a presupus întoarcerea „ umilă” a celor implicaţi  la observaţia empirică a faptelor furnizate de mediul înconjurător

(n.n.Observaţie empirică fără de care nu s-ar fi descoperit penicilina, electricitatea, telefonia, etc) , integrarea lor într-un sistem coerent cu natura lor pe baza unor metode raţionale, comunicarea datelor printr-un discurs accesibil, obiectiv şi formativ, cu unicul şi nobilul scop ca întreg acest edificiu să servească hic et nunc umanităţii. Se înţelege, de bună seamă, că o atare privire asupra lucrurilor sacrifică principial orice formă de fantazare şi denunţă programatic himerele fără fundament ale înaintaşilor.

(n.n.Tocmai această himeră a descendenţei noastre dintre patricienii Romei o denunţ şi eu).

Sunteţi desigur, mult mai familiarizat decât noi cu diferenţa dintre metodele şi discursul medical din Evul Mediu şi Epoca Modernă şi înclinăm să credem că ne daţi dreptate dacă afirmăm că diagnosticarea medievală bazată pe cele patru umori avea, în practică, mult mai multe inconveniente pentru pacient decât un diagnostic diferenţial obţinut cu mijloacele „reci” de astăzi.

Lucrurile stau la fel şi cu disciplina numită lingvistică

(n.n.Oare ?),

ale cărei metode, structuri limpezi şi discurs obiectiv, consolidate în aceeaşi trei sute de ani, ca şi medicina modernă, le contestaţi cu atâta virulenţă, în cărţile dumneavoastră.

(n.n.Aicea ne despărţim total domnule lingvist, pentru că medicina se bazează pe dovezi şi lingvistica doar pe supoziţii, care mai de care mai inexacte şi mai nefondate, chiar pe pure fantezii, lipsite de orice logică ce să justifice pierderea limbii geto-dacice şi originea tuturor cuvintelor româneşti în cuvinte străine, pentru simplul fapt că umbrele cuvântului românesc se regăsesc în altă limbă, exprimând opinia ”lingvistică” preconcepută că,  ”românii sunt cei proşti şi toţi ceilalţi sunt cei deştepţi”, sfidând noile dovezi  din istorie, arheologie şi sanscrită, ce se opun acestui concept denigrator pentru neamul românesc geto-dacic).

 Vă asigurăm

(n.n.Nu aveţi cum)

că în spatele unui tratat de fonetică istorică

 (n.n.Care tratat de fonetică istorică ?! Cel folosit de lingviştii români, ce afirmă evoluţia L->R, că SUARE, adică sanscritul SURIA se trage din latinescul SOL, SOLIS ? De unde atâta îndrăzneală sau lipsă de informare ? De când a ajuns latina mai veche decât sanscrita ?! Românii sunt singurii din Europa ce păstrează şi astăzi cuvinte autentice sanscrite. Oricum această fonetică istorică nu ne poate orbi, negând atestarea mai veche a geticelor româneşti, apă, suare, sută, malai, pandur, nuntă, cutră, oier, june, a seca, etc, temă pe care o ocoliţi)

nu se ascunde mai multă manipulare sau conspiraţie decât într-un tratat de fiziologie sau anatomie

(n.n.Falsurile din lingvistică, ca cele de mai sus, se văd cu ochiul liber, fără să fii specialist).

 Mefienţa dumneavoastră faţă de disciplina pe care o practicăm pare, din această cauză, de neînţeles. Dacă există, totuşi, o explicaţie, ea constă în aceea că articulaţiile domeniului nostru de predilecţie vă sunt neclare. Sperăm să înţelegeţi că afirmaţia de mai sus nu este, în niciun caz, condescendentă: în definitiv, naşterea ştiinţei moderne a presupus şi neta separaţie a disciplinelor ştiinţifice care tind să se specializeze până într-acolo încât stăpânirea solidă a uneia face foarte puţin probabilă ( n.n. dar nu imposibilă) însuşirea, în acelaşi grad, a alteia. De aici, necesitatea cercetării actuale de a se desfăşura cu echipe de specialişti din diverse discipline

(n.n.Observ !)

 în vederea atingerii uni scop comun

(n.n.Care, în speţă ?),

care altminteri ar depăşi competenţele fiecăruia în parte

(n.n.Nu vi se pare că sună ciudat ?!).

Întrucât dimensiunile acestei scrisori nu ne permit să intrăm în detalii legate de cărţile dumneavoastră consacrate limbii române

ne propunem să atingem numai punctele nevralgice ale teoriilor pe care le-aţi avansat.

Apreciem curiozitatea şi efortul dumneavostră de comparatist

(n.n.Mulţumesc, dar nu despre mine-i vorba) :

totuşi, de la primele lucrări reuşite de comparaţie ale marilor limbi indo-europene vechi şi până astăzi au trecut aproape trei sute de ani

(n.n.În care nimeni nu a mai găsit 1000 de lexeme latine extrem de apropiate de limba română contemporană, în India, unde nu a ajuns niciodată Imperiul Roman, plus 1000 de alte lexeme româneşti, la o populaţie cu numele neamului şi cu toponime exprimate în româneşte), timp în care disciplina a evoluat şi şi-a dat întreaga măsură prin lucrări şi dicţionare de prim ordin. Metoda folosită, cea comparativ-istorică, nu lasă nicio portiţă de verosimilitate afirmaţiei că limba română ar sta la baza limbilor europene

(n.n.Verdictul acesta ar trebui să-l justificaţi dumneavoastră mai clar. În lipsa motivării lui mă văd nevoit să presupun că vă referiţi la conceptul oficial potrivit căruia ”limba română nu are o personalitate juridică, nu are o identitate, nu are cuvinte proprii, nu există”, eroare regretabilă a Academiei Române, corectată de prezenta lucrare şi de cele 240 de lexeme exclusiv româneşti, în vocabularul punjabi, ce nu aveau cum să ajungă acolo, decât duse de către rumânii geţi).

Pentru îmbogăţirea şi limpezirea cunoştinţelor dumneavoastră generale de indo-europenistică, ne permitem să vă sugerăm să consultaţi lucrarea Luciei Wald şi a lui Dan Sluşanschi

(n.n.Domnule Sala, depăşiţi nişte limite de amabilitate şi dovediţi că nu aţi studiat cu suficientă răbdare cărţile mele, în care lucrarea  Luciei Wald şi a lui Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, există în bibliografia mea şi este citată în textele mele, în legătură cu cuvintele rumâneşti, APA, SUARE, SUTA, prezente în sanscrită, spre deosebire de corespondentele lor imperiale romane, AQUA, SOL, KENTUM, absente în cea mai veche atestare a limbii europenilor, precum şi în legătură cu cuvintele dacice SCOLMA, cuţit, CUPAUS, copil, ZALD, aur, etc, scrise cu caractere greceşti, inclusiv cuvintele toharice CALCĂST, ai călcat, AK AR, lacrimă, etc.) sau, mai recenta Encyclopedia of Indo-European Culture, de J.P. Mallory şi D.Q. Adams. De asemenea, pentru compararea efectivă a unor cuvinte de origine indo-europeană, un indispensabil instrument de lucru este Indogermaniches etymologisches Wőrterbuch, de Julius Pokorny, ajuns, în 2002,  la a cincea ediţie.

(n.n.Dacă aţi fi avut poate mai multă răbdare aţi fi observat că în baza lucrărilor acestor autori reproduc un studiu referitor la 310 cuvinte ale geţilor goţi şi la peste 200 de cuvinte slavone, din care 63 % sunt gemene cu latina veche, pe lângă constatarea că şi Julius Pokorni a desfăcut cuvântul messapi în morfeme cu înţeles, mess- şi api, descoperind în el metafora ”cei dintre ape”).

Din toate sursele ştiinţifice amintite, veţi afla că atât româna cât şi punjabi fac parte din imensa familie a limbilor indo-europene, fapt care presupune însă o înrudire foarte îndepărtată

(n.n.Structural mai puţin îndepărtată pentru noi, deci mult mai directă, faţă de ceilalţi europeni)

şi, în orice caz, indirectă, întrucât, la data la care vă referiţi că masageţii ar fi intrat în actualul Punjab, nu existau ca atare, nici limba română nici punjabi

(n.n. Până şi Moromete v-ar întreba, pe ce vă bazaţi ? Puteţi nega faptul că existau cuvintele româneşti, malai, nuntă, panduru, cutra, etc, etichetate cu originea în etimoane romane şi slave, fără urme de romani sau slavi în Punjabi ?). Nu credem că mai este niciun mister pentru nimeni astăzi, că româna face parte din familia limbilor romanice sau neolatine

(n.n.Mai corect, româna face parte din familia limbilor romanice pentru că este o limbă paleolatină, ce a generat latina Romei, ţinând cont de lexemele latine ale rumânilor geţi amintite şi de dovezile ce-i atestă pe români drept continuatorii direcţi ai Civilizaţiei Danubiene, prima cultură a Europei),

în timp ce punjabi aparţine limbilor indo-ariene.

Pentru a vă convinge că româna este o limbă romanică, puteţi consulta, de asemenea, o serie întreagă de lucrări: istorii ale limbii române, cu date ştiinţifice expuse sistematic, precum şi dicţionare etimologice

(n.n. Pentru a vă convinge dumneavoastră că româna este o limbă paleaolatină era poate suficient să aveţi mai multă răbdare să parcurgeţi ceea ce am scris.).

Dicţionarul general de comparaţie al limbilor romanice este opera lui Wilhelm Meyer-Lübke, Romanisches Etimologisches Wőrterbuch, Viena, 1935

Apoi, afirmaţia că limba română este o limbă cu baze onomatopeice este contrazisă de principiul arhicunoscut al arbitrariului semnului lingvistic, formulat de Ferdinand de Saussure în nu mai puţin celebrul său Curs de lingvistică generală, tradus şi în limba română şi apărut la Editura Polirom, în 1998, care vă stă la dispoziţie.

(n.n.Este greu să mă convingeţi că domnul Ferdinand de Saussure reprezenta Divinitatea pe pământ sau că avea româna drept limbă maternă, pentru a se putea pronunţa asupra principiilor ei intime. Sper să vă stea la dispoziţie lucrarea mea pentru profani, care să vă desluşească faptul că în limba română lipseşte acest principiu al hazardului, al arbitrariului semnului lingvistic, fiind înlocuit de Limbajul metaforic logic al morfemelor stem, plecat de la onomatopee, de la sunetul onomatopeic din natură, ca semn lingvistic concret, nu abstract, nu la întâmplare). A afirma aşadar că toate cuvintele unei limbi au baze onomatopeice este nu numai o exagerare,  dar şi de-a dreptul o idee falsă.

 (n.n. Presupun că nu mie îmi atribuiţi o asemenea afirmaţie).

Pentru lămuriri suplimentare, vă sugerăm să parcurgeţi respectiva lucrare sine ira et studio. Pledoaria noastră pentru o mai bună înţelegere a fenomenului lingvistic presupune o informare metodică şi sistematică, într-un cadru organizat. Ca şi în orice disciplină ştiinţifică, accesul corect la informaţia lingvistică se face treptat

(n.n. Personal recunosc doar aproximativ 15 ani de cercetare zilnică, ce-i drept),

urmând un algoritm relativ strict, prin acumulări succesive corect aşezate şi, în mod esenţial, prin abandonarea oricărei idei preconcepute despre disciplina pe care urmează să v-o însuşiţi. Altfel, şansele de a pătrunde în inima disciplinei sunt aproape nule în schimb pericolul rătăcirii este iminent.

Vă rugăm să nu ne-o luaţi în nume de rău, dar nivelul pregătirii dumneavoastre lingvistice nu ne permite să vă invităm să conferenţiaţi în cadrul Academiei Române

(n.n. De gustibus non disputandum. Aquila non capit muscas).

Vă asigurăm că în spatele acestui răspuns negativ nu se află niciun resentiment în ce vă priveşte  iar la baza deciziei noastre  nu se află nicio judecată  globală discriminatorie. Totuşi, vă rugăm să îngăduiţi o ultimă remarcă. Cu toate că piaţa de carte este liberă, la fel ca dreptul de exprimare, sperăm să reflectaţi care este impactul pe care îl produc cărţile dumneavoastră în rândul publicului larg încă şi mai puţin pregătit decât dumneavostră în materie de lingvistică, dar avid de senzaţional.

 Aşa cum spuneam la începutul scrisorii de faţă scopul ştiinţei este de a deschide orizonturi nu de a hrăni himere .

   Cu cele mai bune gânduri,

          Acad. Marius Sala,

          Semnătura şi ştampila, pe care scrie

          Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan-Al.Rosetti.

          P.S. Constataţi şi domniile voastre că Academia Română tace, adică adoptă fără niciun comentariu teza mea ce demonstrează că slavii şi alţi năvălitori nu au avut nici cea mai mică influenţă asupra limbii şi originii neamului românesc. L-am stimat în mod deosebit pe domnul Academician Marius Sala pentru faptul că a arătat lumii întregi că ungurii nu au decât 250 de cuvinte proprii, maghiare, adică ugro-finice,  în tot vocabularul lor, deci aproape de 3 ori mai puţin, decât cele, 650 de cuvinte, cu compunere onomatopeică, româneşti, prezente din epoca de piatră în limba noastră.   Păcat că şi domnia sa este de aceeaşi părere cu cei care pretind că dacii şi-au pierdut memoria, fără a explica măcar de ce.